Internet
Internet (din engleză interconnected networks – rețele interconectate; în mod obișnuit: net, rețea) este un sistem global accesibil publicului de rețele de calculatoare interconectate care transmit date prin comutarea pachetelor folosind Protocolul Internet standardizat (IP) și numeroase alte protocoale. Este compus din mii de rețele mai mici comerciale, non-comerciale, academice, private, guvernamentale și militare. Servește ca mediu de transport pentru diverse informații și servicii precum e-mailul, chat-ul și în special sistemul de documente hipertext interconectate (pagini web) și aplicații web numite World Wide Web (WWW). Internetul nu are o administrare centralizată unificată a tehnologiilor sau a principiilor de acces și utilizare. Fiecare rețea care face parte din el stabilește propriile sale reguli. Definițiile comune ale celor două piloni principali ai internetului: spațiul adreselor IP și sistemul de nume de domenii (DNS) sunt gestionate de Corporația Internet pentru Atribuirea Nume și Numere (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers - ICANN). Sprijinul tehnic și standardizarea protocoalelor de bază sunt în sarcina Grupului de Lucru pentru Inginerie Internet (Internet Engineering Task Force - IETF).
Internetul de astăzi
În afară de conexiunile fizice complexe care formează structura internetului, acesta există și datorită acordurilor multilaterale (de exemplu, „acorduri de peering – acorduri privind schimbul reciproc al traficului internet”) și specificațiilor tehnice sau protocoalelor care definesc modul în care datele trebuie schimbate în rețea.
Pe deosebi de la sistemele de comunicație mai vechi, pachetul de protocoale internet a fost intenționat proiectat agnostic față de mediul fizic în care este operat. Orice rețea de comunicații, fixă sau fără fir, capabilă să transmită date digitale bidirecțional poate transmite trafic internet. Prin urmare, pachetele internet pot fi transmise prin rețele fixe precum cablul de cupru, cablul coaxial și cablul optic, precum și prin rețele fără fir precum Wi-Fi. Toate aceste rețele care împărtășesc aceeași suită de protocoale de nivel superior formează internetul.
Protocoalele internet sunt originale din discuțiile în cadrul Grupului de Lucru pentru Inginerie Internet (IETF) și grupurilor sale de lucru, care sunt deschise contribuțiilor publice și reviziei lor. Aceste comisii produc documente cunoscute ca Request for comments (RFC). Unele RFC-uri sunt promovate de Internet Architecture Board (IAB) la standardul internet.
Printre cele mai utilizate protocoale internet din pachetul de protocoale internet se numără IP, TCP, UDP, DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL și TLS.
Serviciile care folosesc aceste protocoale sunt e-mail, Usenet newsgroups, World Wide Web, Gopher, acces sesiune, WAIS, finger, IRC, MUDy și MUSHe. Cele mai utilizate sunt e-mailul și World Wide Web, cu numeroase alte servicii construite pe acestea, cum ar fi liste de e-mail, bloguri și podcasturi. Internetul permite furnizarea de servicii în timp real, cum ar fi telefonarea, radioul internet și televiziunea (difuzarea) internet, care sunt astfel accesibile oriunde pe glob.
Unele alte servicii populare internet nu au apărut în acest mod, ci au fost inițial baza unor sisteme proprietary. Printre acestea se numără IRC, ICQ, AIM și Gnutella.
S-au efectuat numeroase analize ale internetului și structurii sale. S-a constatat, de exemplu, că structura IP de rutare a internetului și linkurile hipertext ale World Wide Web sunt exemple de rețele fără scară.
Similar cu modul în care furnizorii de internet se conectează prin punctele de schimb internet (de exemplu, SIX – Slovak Internet eXchange), rețelele de cercetare se conectează de obicei la subrețele mari precum:
GEANT,
Internet2,
Little GLORIAD.
Acestea sunt la rândul lor construite în jurul unor rețele relativ mici.
Problemele actuale și potențiale
Internetul a adus, în afară de beneficii, și anumite probleme și aspecte negative. Unele dintre acestea au primit o mare atenție publică.
Printre acestea se numără:
- abuzuri asupra copiilor legate de pornografia infantilă
- încălcarea drepturilor de autor
- diseminarea viruselor de calculator
- atacuri asupra securității calculatoarelor
- tehnologie învechită
Cenzură
În societățile democratice, internetul a devenit un instrument politic important. Campania președentului Howard Dean în anul 2004 în Statele Unite a devenit celebră prin modul în care a reușit să atragă donații prin internet.
Nu toate guvernele, cum ar fi guvernul de pe Cuba, în Iran, RPDC, Myanmar, China, sau Arabia Saudită, limitează accesul la internet al cetățenilor lor. Acest lucru se referă în special la limitarea accesului la conținut politic și religios. Acest lucru se face prin filtrarea domeniilor și conținutului, astfel încât nu este ușor de accesat fără proceduri complexe.
În Norvegia, Danemarca, Finlanda[1] și Suedia furnizorii principali de internet s-au înțeles asupra limitării paginilor indicate de poliție. Deși lista URL-urilor interzise ar trebui să conțină doar adresele cunoscutelor pagini cu pornografia infantilă, conținutul listei este ținut secret.
Multe țări, inclusiv Statele Unite, au legiferat legal păstrarea sau distribuția anumitor materiale, cum ar fi pornografia infantilă ca ilegală, dar nu folosesc software de filtrare.
Există o mulțime de software liber și comercial, prin care utilizatorul poate alege blocarea paginilor nedorite, a computerelor individuale sau chiar a întregilor rețele, de exemplu pentru a limita accesul copiilor la pornografia sau conținut violent.
Accesul la internet
O metodă obișnuită de acces este conexiunea prin telefonie fixă (numită dial-up), care este cea mai lentă. O altă metodă este prin linia ISDN, care este de două ori mai rapidă, dar în zilele noastre este înlocuită de linii telefonice DSL. Alte metode sunt accesul broadband prin cablu coaxial folosind rețeaua de televiziune prin cablu, sau prin cablu optic (numit FTTH) și accesul prin satelit. Există și acces la internet prin rețeaua de distribuție electrică 220V, care este potrivită pentru clădiri rezidențiale. Modemul cu această tehnologie funcționează până la o distanță de 200 m (viteza de transfer până la 200 Mbps) și există așa-numitele legături de punte pentru conectarea a două faze, ceea ce înseamnă că puteți conecta și vecinul care locuiește în poarta alăturată în bloc. În prezent, tehnologia este potrivită doar pentru distribuția în interiorul clădirii rezidențiale. Uniunea Europeană finanțează un proiect de cercetare și dezvoltare pentru susținerea acestui mod de conectare la internet PowerNet.
Locurile publice unde se poate folosi internetul sunt cafenelele internet și în lume în mod obișnuit biblioteci. Punctele de acces sunt și în locuri publice – saloanele aeroporturilor, în unele trenuri, pe piațele orașelor mari.
Wi-Fi oferă acces fără fir la rețelele de calculatoare și, prin urmare, poate fi folosit și pentru accesul direct la internet. Hotspoturile care permit acest acces apar în locuri publice și este nevoie de un dispozitiv propriu cu o placă Wi-Fi. Aceste servicii pot fi gratuite pentru toată lumea, doar pentru clienți sau plătite. Hotspotul nu este limitat la un spațiu închis. Există întregi campusuri și parcuri, chiar și întregi cartiere cu acces.
În SUA, în anul 2004, s-a aprobat accesul broadband prin linii electrice deși a existat o reacție puternică din partea comunității radioamatorilor. Problema modulației liniilor electrice de înaltă tensiune constă în faptul că întreaga linie se comportă ca o antenă uriașă și blochează complet frecvențele de undă lungă folosite de radioamatorii, marinarilor și alții.
Țările în care internetul este o comoditate utilizată de majoritatea cetățenilor sunt Islanda, Suedia, Australia, Danemarca, Statele Unite, Canada, Regatul Unit, Olanda, Japonia, Republica Coreeană și Norvegia. În ultima decadă a secolului al XX-lea, numărul utilizatorilor internet a crescut rapid, deși acest dezvoltare s-a încetinit puțin după anul 2000. Faza de creștere rapidă în țările industrializate se încheie cu faptul că aceste tehnologii sunt utilizate în mod obișnuit, dar creșterea continuă în Africa, America Latină, Caraibe, Orientul Mijlociu și în Slovacia.
Accesul la internet este distribuit inegal între conexiunile de viteză scăzută și mare. Tehnologiile ADSL și alte tehnologii broadband sunt rare sau inexistente în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare și chiar în țările dezvoltate, pătrunderea lor poate fi limitată de costuri mari și performanță medie (majoritatea țărilor din Europa de Est și Statele Unite), în timp ce prețurile mici și performanța ridicată atrag un număr mare de clienți (Scandinavia, Franța). Chiar și în cadrul unei singure țări pot exista diferențe între orașele mari (care au adesea mai mulți furnizori de acces broadband) și alte regiuni (unde adesea nu există acces broadband).
Extinderea disponibilității internetului este un mod de a reduce așa-numita barieră digitală (angl. digital divide).
