UV radiație

Radiație ultravioletă (alți termeni: radiație ultravioletă, raze ultraviolete, lumină ultravioletă, radiație/răzu/rază/lumină UV; ca undă: undă/unde ultraviolete, undă/unde UV; ca parte a spectrului electromagnetic: spectrul ultraviolet, spectrul UV, bandă ultravioletă, bandă UV) este un flux de fotoni în lungimea de undă de la 10 nm la 400 nm, adică mai scurtă decât lumina vizibilă, dar mai lungă decât cea moale radiația X.

Se împarte în apropiată (CUV, 200 – 400 nm), îndepărtată sau de vid (FUV, 100 – 200 nm) și extrem de apropiată (EUV sau XUV, 1 – 31 nm). Zona ultravioletă se împarte în UV-A cu lungimea de undă 315 nm până la 400 nm, UV-B cu lungimea de undă 280 nm până la 314 nm și UV-C cu lungimea de undă 10 nm până la 279 nm.^[1] A fost descoperit în anul 1801 de fizicianul german J. W. Ritter.

Pentru organismele de pe Pământ, cea mai intensă sursă de radiație UV este Soarele. Atmosfera terestră și învelișul magnetosferic al Pământului absorb eficient majoritatea acestei radiații. Randamentul absorbției scade odată cu scăderea lungimii de undă: în timp ce în zona UV-C absorbția este practic 100 %, în zona UV-B este doar 50 – 60 % și în UV-A 30 %. Spectrul UV care ajunge la suprafața Pământului este format din 90 – 99 % radiație UV-A și 1 – 10 % radiație UV-B. La fiecare 300 m altitudine, intensitatea radiației UV crește cu 4 %. La altitudinea de 1 500 m este cu 20 % mai mare decât la nivelul mării.

Radiația UV este necesară omului pentru sinteza vitaminelor D2 și D3.

Pentru a crea cantitatea necesară, ajung câteva zeci de minute pe zi.

Expunerea excesivă a pielii la radiația UV-A și UV-B (bronzare) duce la deteriorarea acesteia. Radiația UV-A provoacă îmbătrânirea pielii și influențează negativ sistemul de apărare al organismului. Expunerea excesivă a pielii la radiația UV-B determină arsura pielii (roșeață). La acțiune intensă și prelungită poate duce chiar la tumori cutanate. Unul dintre moduri de a proteja pielea împotriva efectelor negative ale radiației UV este utilizarea cremelor de protecție cu factor UV mai mare.

Radiația ultravioletă acționează asupra celulelor prin mai multe mecanisme. Expunerea la razele ultraviolete determină inactivarea enzimelor din interiorul celulelor, încetinește diviziunea celulară și determină apariția mutațiilor naturale. Unele animale sunt mai sensibile decât altele, de exemplu pentru unele (lucerni – Lumbricidae) poate avea efecte chiar letale. Cele mai sensibile componente ale organismelor vii la radiația UV sunt compușii organici nesaturați, iar în special aceia care au legături duble conjugate. Acestea sunt în special proteinele (în special aminoacizii tirozina și triptofanul), acizii nucleici (în special bazele azotate ale acestora) și anumite pigmenți. Acizii nucleici absorb radiația UV mult mai mult decât proteinele. Deoarece penetrarea radiației UV este destul de mică, afectează doar straturile superficiale ale organismului uman și se manifestă pe piele și ochi.

Radiația UV se folosește în diverse domenii și în medicină:

• soarele de munte – (lampa – sursă artificială)
• aplicare la răni care se vindecă greu, vânătăi, decubituri, dar și în dermatologie pentru boli de piele (eczeme, lupus)
• prevenția și tratamentul rahitismului (rachitism), când se efectuează expunere totală o dată sau de două ori pe săptămână
• tratamentul osteoporozei
• sterilizarea mediului (numite și lămpi germicide cu λ=253,7nm) și ca sursă primară de radiație în becuri
• sterilizarea apei în stațiile de epurare înainte de a fi eliberată în rețeaua de distribuție, dar și de exemplu în lacuri de grădină, dacă, din cauza peștilor, nu se folosește chimia împotriva algelor