Legislația și Protocolul de la Kyoto
În ultimele zece ani, consumul total de energie s-a mărit semnificativ: în anul 1971, aceasta a fost de 97 de milioane de tone echivalente petrol (toe), iar în anul 2002, consumul a crescut la 135,7 milioane de toe, ceea ce înseamnă un creștere totală de aproximativ 40%. Din aceste 135,7 milioane, 40 de milioane de tone sunt destinate sectorului civil (față de 30 de milioane în anul 1971). Peste jumătate din acest consum este acoperit de gaze naturale. Faptele menționate justifică clar de ce industria încearcă de aproape două decenii la nivel european să dezvolte și să introducă tehnologii care reduc consumul de energie necesar activităților industriale și vieții civile.
Aceste eforturi sunt direcționate în două direcții:
• limitarea pierderilor de energie
• introducerea tehnologiilor cu o transformare mai eficientă a energiei
În domeniul economisirii energiei s-au introdus numeroase măsuri:
• dispozitive mai sau mai puțin simple, cum ar fi vane termostatice,
• dispozitive termoregulatoare sofisticate, cum ar fi reglatoare climatice sau sisteme de reglare PIO,
• soluții mult mai "efortuoase", cum ar fi înlocuirea cadrilor vechi de ferestre sau a vechilor centrale cu centrale de condensare, izolarea pereților etc.
Creșterea eficienței generează imediat întrebarea eficacității. În transformarea energiei, eficiența termodinamică este exprimată prin raportul dintre energia utilă obținută (lucrul mecanic) și cantitatea de energie furnizată. Așa cum se știe, eficiența poate fi exprimată ca o valoare absolută între 0 și 1, sau în procente. În special, în cazul unei surse de căldură, acest parametru este dat de raportul dintre puterea termică transmisă de centrală mediului termic și puterea termică produsă din volumul de combustibil livrat.
În cazul unei sisteme de încălzire, eficiența unei soluții anume este stabilită pentru un anumit interval de timp, în timpul căruia sistemul a fost în funcțiune, adică în întregul an se ia în considerare perioada de încălzire.
Definirea perioadei de timp pentru care se va face analiza este deci un element important al evaluării: evident, acest lucru nu se limitează doar la o simplă adunare a numărului de zile în care sistemul a funcționat. Așa cum se știe, este vorba de un factor care depinde de condițiile climatice în locul de instalare al sistemului de încălzire, deoarece de la acestea depinde:
1. durata perioadei de încălzire
2. curba de consum a sistemului de încălzire
Pentru aceasta din urmă, este important de reținut faptul că consumul de combustibil se modifică (semnificativ) în funcție de perioada de timp, dar și în funcție de localizarea geografică. Din acest motiv, a fost oportun să se introducă conceptul de curbă de consum.
O altă problemă importantă este organizarea sistemului de încălzire: din punct de vedere energetic, funcționarea sistemului poate fi descrisă ca o succesiune de transformări, adică transformări ale unei forme anume de energie într-o alta. Este clar faptul că transformările în care gazul (sau mai general: combustibilul) se transformă în căldură utilă, care servește la încălzirea unui anumit spațiu, nu sunt energetic "etanșe".
Proiectanții trebuie să urmărească aceste obiective în conformitate cu legislația în vigoare:
1. reducerea cât mai mare a cantității necesare de energie
2. reducerea cât mai mare a pierderilor
3. recuperarea și reîntoarcerea energiei pierdute în sistemul de încălzire
Din cele menționate rezultă faptul că, în proiectarea unui sistem de încălzire, toți acești factori trebuie luati în considerare.
Expresia analitică a eficienței relative va fi și mai complexă. Acest fapt este luat în considerare atât de legislația în domeniul economisirii energetice, cât și de standardele tehnice.
Protocolul de la Kyoto
acord internațional privind reducerea emisiilor
Cel mai important pas al societății globale în domeniul economisirii energiei este Protocolul de la Kyoto. Acesta a fost o completare a Convenției Cadru ONU privind schimbările climatice (United Nations Framework Convention on Climate Change) și o completare simultană a acordului internațional privind lupta împotriva încălzirii globale. A fost semnat la conferința de la Kyoto în decembrie 1997. Tratatul a intrat în vigoare pe data de 16 februarie 2005, trei luni după ratificarea de către Rusia pe data de 4 noiembrie 2004.
Dispoziții principale
Conform dispozițiilor protocolului, țările care au decis să-l ratifice se angajează să reducă emisiile (cu cel puțin 5% față de emisiile din anul 1990) ale dioxidului de carbon, metanului, oxidului de azot, HFC și PFC - gazele efectului de seră. În cazul unui deficit sau surplus al emisiilor acestor gaze, părțile contractante s-au angajat să participe la un "schimb", care include vânzarea sau achiziția de cote de emisie de la alte țări. Dacă dispozițiile Protocolului de la Kyoto vor fi realizate în totalitate, se estimează o reducere a temperaturii globale medii între 0,02 °C și 0,28 °C până în anul 2050. Protocolul de la Kyoto este un acord juridic obligatoriu, în baza căruia țările industriale sunt obligate să reducă emisiile totale de gaze efect de seră cu 5,2% până în anul 2012 față de anul 1990. Este important de menționat faptul că, în comparație cu nivelul de reducere a emisiilor de gaze efect de seră deja așteptat, nivelul planificat este de 29%. Nivelele individuale de reducere sunt de 8% pentru Uniunea Europeană, 7% pentru Statele Unite, 6% pentru Japonia, 0% pentru Rusia și o posibilă creștere de 8% pentru Australia și 10% pentru Islanda. Protocolul de la Kyoto completează și dispozițiile Convenției Cadru ONU privind schimbările climatice, care a fost adoptată anterior la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro în anul 1992. Acest lucru înseamnă faptul că anumite limite juridice pot fi modificate doar de țările care au deja ratificat protocolul menționat mai sus. În Anexa 1 UNFCCC sunt enumerate în principal țările dezvoltate ale lumii, care își asumă responsabilitatea morală pentru situația actuală.
Protocolul confirmă și din nou principiul conform căruia țările dezvoltate sunt obligate să sprijine dezvoltarea tehnologică a țărilor cel mai puțin dezvoltate și studiile și proiectele privind studiul climatic, în special în direcția dezvoltării surselor alternative de energie, cum ar fi energia eoliană, solară sau nucleară. Asemenea investiții ecologice în țările mai sărace sunt favorabile țărilor dezvoltate, deoarece permit obținerea unui drept suplimentar de emisii de gaze efect de seră.
Nerespectarea obligațiilor
Țările care, după anul 2012, vor continua să producă o cantitate mai mare de gaze efect de seră decât ar putea conform limitelor, vor trebui să își îndeplinească obligațiile în perioada următoare, cu mențiunea faptului că cotele lor permise de emisie vor fi reduse cu 30%.