Montajul țevilor pentru încălzire în pardoseală: distanțe, amplasare și fixare

Produsele sunt în curs de pregătire.

Dar puteţi vizualiza alte categorii.

Montajă țevi pentru încălzire în pardoseală: distanțe, aranjare și fixare

Încălzirea în pardoseală este astăzi o componentă standard în clădirile noi și în reparații, dar calitatea reală a acesteia se decide nu la alegerea centralei termice sau a distribuitorului, ci la aranjarea propriu-zisă a țevii în podea. Aici se fac cel mai frecvent greșeli, care se manifestă abia după ani – încălzire neuniformă, zone reci, fisuri ale țevii în beton sau suprafețe supraîncălzite ale podelei. În această parte a Centrului de Informare vom analiza montajul de la baze: distanțele corecte ale buclelor, metodele de aranjare, sistemele de fixare și tehnologiile, care funcționează în practică.

Dacă încă nu ați ales tipul de țeavă sau vă gândiți ce diametru să alegeți, vă recomandăm mai întâi articolul Cum alegeți țeava pentru încălzire în pardoseală: PEX față de multistrat și Ce diametru de țeavă alegeți pentru încălzire în pardoseală (16, 17, 18, 20, 25 mm). Aici vom presupune că țeava a fost deja aleasă și trecem direct la montaj.

De ce distanța țevii nu este doar un număr orientativ

Distanța buclelor de țeavă (numită și raster sau pitch) determină direct cum va fi distribuită căldura pe podea. Cu cât distanța este mai mare, cu atât diferențele de temperatură pe suprafața podelei vor fi mai mari – în cazurile extreme se creează așa-numitele „rebre”, vizibile sub acoperișurile subțiri (podele vinilice, laminat) sau simțite cu piciorul gol.

În același timp, există o relație matematică: distanța mai mică = mai multă țeavă = o temperatură mai scăzută a apei necesară pentru obținerea aceluiași randament. Sistemele cu raster 10–12 cm funcționează de obicei cu o temperatură de alimentare de 30–35 °C, ceea ce este ideal pentru centralele termice condensante și pompele de căldură. Sistemele cu raster 25–30 cm necesită o temperatură de alimentare mai mare pentru același randament, ceea ce reduce randamentul surselor.

Distanțele recomandate pentru diferite tipuri de camere

În practică se aplică următoarele valori orientative, verificate de sute de comenzi în casele de tip casă și apartamente:

Cameră de zi, cameră de culcare, cameră de copii (pierderi termice obișnuite): distanța 15–20 cm – randament suficient, profil termic plăcut
Băiat, vas WC: distanța 10–15 cm – pierderi termice mai mari prin faianță, masă termică mai mică, necesar aranjare mai densă
Antrecul, holul: distanța 10–15 cm – sarcină termică scurtă la deschiderea ușilor, dorită o reacție mai rapidă
Veranda, suprafață mare vitrată: distanța 10 cm, uneori și zone marginale cu densitate de 7,5 cm
Garaj (dacă este încălzit): distanța 20–25 cm, temperatură de alimentare mai mare
Zonă marginală lângă peretele exterior sau ușile balconului: indiferent de tipul camerei, primele 0,5–1 m de la fereastră/perete se aranjează cu un raster de 10 cm (numit și zonă marginală, border zone)

Zona marginală este o chestiune pe care mulți montori o omit sau o subestimează. Rezultatul este vizibil: colțul exterior al camerei este mai rece, pe podea lângă fereastră se simte o diferență termică. Un sistem proiectat corect ține cont de faptul că lângă peretele exterior este nevoie de un randament liniar mai mare, și adaptează densitatea aranjării – nu temperatura apei de alimentare.

Formule de aranjare: șerpu, șarpe și combinații

Există două formule de bază pentru aranjarea țevii în suprafața podelei. Fiecare are locul ei și în practică se combină adesea în cadrul unei singure camere.

Șerpu (model spiralat, bifilar)

Șerpu este un model mai bun din punct de vedere al uniformității termice. Țeava de alimentare (caldă) și cea de retur (rece) se alternează pe întreaga suprafață, ceea ce echilibrează diferențele de temperatură. Temperatura suprafeței podelei este aproape uniformă. Dezavantaj: montaj mai complex, necesită mai mult spațiu pentru viraje și este mai greu de improvizațat într-un plan de podea neobișnuit.

Coșul de șerp este ideal pentru: camere de zi, camere de culcare, spații cu mobilier, unde clientul solicită un încălzire perfect uniformă. La bucle lungi (peste 80–100 m) este și hidraulic mai avantajos, deoarece pierderile de presiune sunt mai mici decât la meandre de aceeași lungime.

Meander (model meandric, serpentină)

Repartizarea meandrică este mai simplă de realizat, dar are o dezavantaj important: la sfârșitul buclei apa este mai rece decât la început, ceea ce creează un gradient termic prin toată încăperea. La o rețea de 15 cm și o buclă de 60 m diferența dintre temperatura apei de alimentare și cea de retur poate fi de 5–10 °C, ceea ce se va resimți pe suprafața podeței cu o diferență de 2–4 °C. Acest lucru este perceput în unele încăperi (de exemplu, baia).

Modelul meandric este potrivit pentru: holuri înguste și vestibule, planșee, unde coșul de șerp nu funcționează tehnologic (formă L, formă T), sau ca zonă periferică în fața ferestrelor, unde primele treceri cu apa cea mai caldă se amplasează chiar lângă pereții exteriori.

Abordare combinată

În practică se face cel mai adesea o combinație: zona periferică (primii 0,5–1 m de la pereții exteriori) se amplasează meandric cu o rețea de 10 cm, iar primele treceri – cele mai calde – sunt lângă fereastră. Restul suprafeței se amplasează în spirală cu o rețea de 15–20 cm. Rezultatul este un performanță optimă și o uniformitate bună.

Sisteme de fixare: șine de fixare, șuruburi, folii și plăci sistem

Tubul trebuie să fie fixat solid în podea înainte de turnarea betonului sau anhidritului. Dacă nu este, se produce o deplasare în timpul turnării, ceea ce modifică distanța reală și poate provoca îndoiri – locuri cu o rezistență crescută și o solicitare mecanică crescută.

Șine de fixare perforate

Cel mai răspândit și cel mai ieftin sistem. Șinele de fixare din plastic perforate se fixează direct pe izolația termică (sau pe rețeaua de armare) cu șuruburi sau cu cleme speciale. Tubul se introduce apoi în șină la distanțele dorite. Avantaj: șinele pot fi tăiate la măsură, funcționează la orice rețea, sunt ieftine. Dezavantaj: setarea distanței necesită măsurări și marcare precise, montajul este mai încet decât la plăcile sistem.

Cheltuieli materiale orientative la șinele fixate: o șină perforată obișnuită are o distanță între găuri de 5 cm, ceea ce permite o rețea în multipli de 5 cm. Pentru o distanță de 15 cm este suficient fiecare al treilea orificiu. Șinele se amplasează perpendicular pe direcția tubului, distanța dintre șine este de obicei 50–100 cm – depinde de rigiditatea tubului (PEX-b sau PEX-c mai rigide necesită șine mai aproape decât PEX-a mai moale).

Plăci sistem cu proeminente (nopci)

Plăcile sistem sunt izolație termică presată (de obicei EPS sau XPS) cu proeminente din plastic aranjate în rețea, între care tubul se introduce simplu. Sunt disponibile în rețele de 5 cm (proeminente la fiecare 5 cm = distanța tubului în multipli de 5 cm). Un mare avantaj este viteza de montaj – un muncitor experimentat montează o placă sistem 3–5× mai repede decât șinele de fixare. Dezavantaj: preț mai mare, variabilitate limitată a distanței (doar multipli de 5 cm), planșee atipice și raze mici de curbură dificile.

O observație importantă din practică: la plăcile sistem este esențială o lipire corectă a plăcilor pe suprafețele de contact. Dacă plăcile trec prin dilatații sau poziția încăperii nu este dreptunghiulară, este necesară tăierea plăcilor – iar fiecare tăietură reduce avantajul vitezei. Pentru planșee mai complexe, șinele rămân încă o alegere mai bună.

Fixare pe rețea de armare din oțel

În unele realizări tubul este fixat cu șuruburi din plastic direct pe rețeaua de armare (rețea de armare din oțel), care se află pe izolația termică. Rețeaua îndeplinește de asemenea funcția de armare în stratul de beton. Acest procedeu este obișnuit la structuri mai groase (garaje, podele industriale), unde stratul este oricum armat din motive statice. Dezavantaj: rețeaua se află direct pe izolație, ceea ce nu este ideal din punct de vedere termotehnic (rețeaua ar trebui să fie susținută pe distanțieri, astfel încât să fie inclusă în treimea centrală a stratului – același lucru este valabil și pentru tub).

Poziția corectă a țevii în secțiunea constructivă a pardoselii

Țeava nu ar trebui să stea direct pe izolația termică, ci la o înălțime de cel puțin 20–30 mm deasupra acesteia, astfel încât să fie închegată în beton pe toate părțile. Dacă țeava se află pe izolație, căldura emisă de aceasta se propagă în principal în sus (ceea ce este corect), dar partea inferioară a țevii nu este înconjurată de beton – se creează camere de aer, se reduce transferul de căldură și suportul mecanic al țevii este mai slab în cazul solicitării pardoselii.

Acoperire minimă a țevii în șapă

Norma STN EN 1264 (și echivalentele sale europene) definește acoperirea minimă – adică grosimea stratului de șapă deasupra țevii. Pentru șape standard de cement (beton C16/20 sau similar) se aplică:

Acoperire minimă deasupra țevii: 30 mm – pentru sarcini normale (clădiri rezidențiale)
Pentru pardoseli industriale și garaje: 45–50 mm deasupra țevii
Pentru șape anhidrite: unii producători de anhidrit acceptă o acoperire de 20–25 mm, dar doar în cazul utilizării unor anhidriți speciali cu rezistență mai mare

Pentru această cauză, se aplică o logică simplă: dacă utilizați o țeavă de 17×2 mm (diametru exterior 17 mm) și doriți o acoperire minimă de 30 mm, grosimea totală a șapei de la marginea superioară a izolației trebuie să fie cel puțin 17 + 30 = 47 mm. În practică, se realizează o șapă de 55–65 mm, ceea ce oferă o rezervă suficientă chiar și în cazul unor abateri mici în poziționarea țevii.

Alegerea diametrului țevii și influența asupra montajului

Diametrul țevii influențează direct montarea – un diametru mai mare înseamnă un răsuc minim mai mare, bucle mai lungi la același raster (mai multă suprafață pe o buclă) și o capacitate hidraulică mai mare (potrivit pentru suprafețe mai mari fără distribuitor-hidraulic). În mod detaliat, acestei teme i se acordă atenție în articolul Ce diametru de țeavă alegeți pentru încălzirea în pardoseală, aici ne concentrăm asupra consecințelor practice pentru montaj.

Pentru majoritatea proiectelor rezidențiale din România este standard diametrul de 17×2 mm. Această dimensiune oferă o bună echilibru între rezistența hidraulică a buclei, răsucul minim și rigiditatea generală. De exemplu, Țeavă PEX 17×2 în ambalaj de 240 m acoperă la un raster de 15 cm și o buclă medie de 70 m aproximativ trei bucle – ceea ce corespunde a trei camere de dimensiune medie dintr-un singur distribuitor-colector. Pentru casele unifamiliale este disponibil și Țeavă PEX 17×2 în ambalaj economic de 600 m, care acoperă întreaga casă dintr-o singură livrare și elimină nevoia de a lega resturile din mai multe roți.

Pentru camere mai mari (peste 25 m²) sau în cazul sistemelor cu temperatură scăzută și bucle lungi este potrivită Țeavă PEX 20×2, ambalaj de 200 m – diametrul mai mare permite bucle mai lungi (până la 100–120 m) fără o rezistență hidraulică excesivă, ceea ce reduce numărul de cercuri pe distribuitor și complexitatea generală a sistemului.

Răsuc minim și montarea colțurilor

Țeava PEX-a are cea mai bună flexibilitate dintre toate tipurile de țevi PE – datorită structurii moleculare reticulate, poate fi îndoită fără a se crăpa chiar și la un răsuc destul de mic. Valori orientative ale răsucului minim la rece (fără căldură):

PEX 17×2 mm: răsuc minim aproximativ 5× diametru exterior = ~85 mm (în practică se face 100–120 mm)
PEX 20×2 mm: răsuc minim aproximativ 5× diametru exterior = ~100 mm (în practică 120–150 mm)
PEX 25×2,3 mm: răsuc minim aproximativ 5× diametru exterior = ~125 mm (în practică 150–200 mm)

În practică, aceasta înseamnă că la un raster de 10 cm (pas de 10 cm) este posibilă o schimbare de direcție (~20 cm diametru al curbei) la diametrul de 17 mm, dar strânsă. La țeavă de 20 mm, rasterul de 10 cm este la limită și uneori este nevoie să încălziți temporar țeava cu un fumgic sau cu apă caldă pentru a o aduce la răsucul dorit fără albești materialul. Din acest motiv, rasterul de 10 cm în combinație cu diametrul de 17 mm este mult mai confortabil decât cu diametrul de 20 mm.

Dacă aveți o rețea de 10 cm și bucle lungi, soluția este să utilizați mai multe bucle scurte cu diametrul de 17 mm în locul unei singure bucle lungi cu diametrul de 20 mm. Rezultatul este echivalent hidraulic.

Fisuri de dilatație: unde, de ce și cum să le rezolvați

Betonul de egalizare se dilată la încălzire. Dacă nu este împărțit corect prin fisuri de dilatație, apar fisuri necontrolate. Regulile pentru dilatație în încălzirea în pardoseală sunt mai stricte decât pentru pardoseli obișnuite:

Suprafața maximă a unui câmp de dilatație: 40 m² (unele reglementări 30 m²)
Dimensiunea maximă a laturii câmpului: 8 m, raportul laturilor max. 1:2 (adică niciun pătrat lung și îngust)
O fisură de dilatație întotdeauna la fiecare trecere într-o altă cameră prin prag
O fisură de dilatație întotdeauna la schimbarea direcției (formă L, formă T a camerei)

Tubulajele trebuie să traverseze fisura de dilatație perpendicular și în țeava de protecție. Țeava de protecție (tub de plastic ondulat) trebuie să aibă pe fiecare parte a fisurii cel puțin 0,5 m – deci în total min. 1 m țeavă de protecție la fiecare trecere. Tubul din țeava de protecție nu este fixat la egalizare, ci poate se mișca liber la dilatația termică a structurii.

Gama de dilatație perimetrală (benzi de spumă în jurul perimetrului fiecărei camere) trebuie să fie lipită sau fixată încă înainte de a pune tubulajele. Grosimea benzii perimetrale: minim 8–10 mm, înălțimea trebuie să depășească întreaga grosime a egalizării plus pardoselul finit. Restul benzii care depășește pardoseala finită se taie după finalizarea lucrărilor.

Etapele montajului pas cu pas

Vă descriu din practică un procedeu standard, care funcționează la o realizare tipică de casă de locuit:

Verificarea suportului: Placa de bază trebuie să fie uscată (umiditate sub 4 % CM pentru beton), fără colțuri ascuțite și abatere semnificativă (max. ±5 mm la 2 m de riglă). Abaterile peste 10 mm trebuie egalizate cu mortar autoegalizabil înainte de izolația termică.
Foia de separație: Se pune o folie PE cu grosimea min. 0,2 mm pe placa de bază. Suprapunerea min. 200 mm, lipirea rosturilor. Folia împiedică migrarea umezelii de la egalizare în izolație.
Gama de dilatație perimetrală: Se lipește sau se fixează pe întreg perimetrul pereților camerei, înainte de izolație. Trebuie să fie neîntreruptă.
Izolația termică: EPS sau XPS în grosimea cerută de proiect (minimum conform STN 73 0540: pentru pardoseală deasupra unui spațiu neîncălzit min. 80–100 mm, pentru pardoseală la sol min. 100–120 mm, pentru pardoseală la nivel intermediar min. 30–50 mm). Plăcile se pun în legătură (nu în cruce), se lipesc cu bandă aderență.
Profile de fixare sau placă de sistem: Profilele de fixare se aplică perpendicular pe direcția tubulajului, la distanțe de 50–100 cm, și se fixează în izolație sau prin izolație în placa de bază.
Punerea tubulajului: Se începe întotdeauna de la distribuitor. Ramurile de admisie și retur merg alături spre cameră (în țevi de protecție acolo unde trec prin alte camere). Tubulajele nu trebuie să se intersecteze în aceeași plan (dacă este nevoie de intersectare, un circuit trebuie să fie deasupra celuilalt – se rezolvă la plăci de sistem prin inserarea unui fragment de placă mai înaltă).
Presiunea de test: Înainte de turnarea betonului este obligatorie testarea la presiune. Sistemul se umple cu apă și se suprapune cu 1,5 ori presiunea de lucru (de obicei 6 bari la sistem PN6), minim 24 de ore. În timpul turnării și uscării egalizării, sistemul trebuie să fie sub presiune (min. 3 bari), pentru a putea vedea eventualele avarii în timpul lucrărilor.
Turnarea egalizării: Betonul sau anhidritul se toarnă cu atenție, fără vibrații mecanice direct pe tubulaj (vibratorul nu trebuie să atingă tubulajul). Egalizarea se toarnă dens lângă tubulaj, pentru a nu apărea bule de aer.
Usucarea tehnologică a egalizării: În imediata după turnare nu se începe încălzirea. Egalizarea din beton are nevoie de min. 21–28 de zile pentru a se întări, anhidritul min. 7–10 zile, dar depinde de grosime și condiții. Abia după această perioadă se poate porni încălzirea conform protocolului de pornire (creșterea treptată a temperaturii cu 5 °C pe zi de la 25 °C până la temperatura maximă).

Dimensiunea buclelor și echilibrul hidraulic

Fiecare buclă conectată la distribuitor trebuie să aibă o rezistență hidraulică cât mai aproape, pentru a echilibra debitul fără ajustări excesive ale ventililor de echilibrare. Maximele practice ale lungimii buclelor:

Tubulaj 17×2 mm: lungimea recomandată max. a buclei 80–90 m (la presiunea de lucru normală 1,5–2 bari, pierderile de presiune pe buclă cca 20–30 kPa)
Tubulaj 20×2 mm: lungimea recomandată max. a buclei 100–120 m
Tubulaj 25×2,3 mm: lungimea recomandată max. a buclei 120–150 m

Diferența de lungime între bucla cea mai scurtă și cea mai lungă pe un singur distribuitor nu trebuie să depășească 30–40 %. Dacă este mai mult, diferența de pierderi de presiune este prea mare pentru a fi gestionată de ventilul de reglare al distribuitorului. În astfel de cazuri este mai bine să împărțiți bucla mai lungă în două mai scurte, sau dimpotrivă, să prelungiți bucla mai scurtă prin meandro în zona perimetrală.

Detaliat procedeu de calcul al lungimii buclelor găsiți în articolul Cum să calculați lungimea tubulajului necesar pentru încălzirea în pardoseală – acolo ne ocupăm de formule, tabele practice și exemple pentru întregul locuință.

Erori tipice la montaj și cum să le evitați

În decursul anilor de practică, se repetă aceleași probleme. Iată cele mai frecvente:

Conexiuni de tubulaj în egalizare: Tubulajul pentru încălzirea în pardoseală trebuie să fie în planul pardoselii fără conexiuni. Orice conexiune (de tip șurub, compresie, etc.) îngropată în beton este un loc potențial de fuga. Dacă nu ajunge șurubul, este nevoie să se proiecteze zona astfel încât capătul tubulajului să ajungă la distribuitor, nu în pardoseală. Dacă conexiunea nu se poate evita, trebuie să fie accesibilă printr-un orificiu de vizitare.
Sub-betonarea tubulajului: Tubulajul care stă direct pe izolație și nu este acoperit cu beton de jos, pierde contactul termic cu egalizarea, ceea ce reduce performanța și poate provoca supraîncălziri locale. Soluție: asigurați-vă de umplerea suficientă cu beton sub tubulaj la punere – uneori trebuie să introduceți manual beton sub fiecare ramă înainte de prelucrarea mecanică.
Omiterea zonei perimetrale: Clienții se plâng apoi de picioare reci lângă ferestre. Soluția este să faceți întotdeauna o rețea dens în prima bandă de la peretele exterior.
Bucle prea lungi: Buclele mai lungi de 90–100 m la diametrul de 17 mm provoacă pierderi de presiune excesive și pompa nu poate menține debitul dorit. Rezultatul: pardoseala de la capătul buclei este rece, deși centrala și distribuitorul funcționează corect. Întotdeauna calculați lungimea buclei înainte de punere, fie din documentația de proiect, fie din articolul Cum să calculați lungimea tubulajului necesar pentru încălzirea în pardoseală.
Testul de presiune insuficient: Testul de presiune se face formal – se umple sistemul, se verifică manometrul și se începe imediat turnarea. Corect este 24 de ore sub presiune – presiunea nu trebuie să scadă cu mai mult de 0,1–0,2 bar (scăderea este normală din cauza variațiilor termice, dar nu trebuie să fie semnificativă).
Pornirea prea devreme a încălzirii: Uneori se pornește încălzirea prea devreme pentru a grăbi uscarea. Rezultatul: egalizarea se fisurează, apar crăpături deasupra tubulajului, în cazuri extreme se produc delaminări ale straturilor. Protocolul de pornire trebuie cu adevărat respectat.

Cantitatea de materiale și planificarea achiziției

O greșeală tipică la achiziționarea tubulajului este uitarea conexiunilor – adică lungimea tubulajului de la distribuitor la începutul buclei în pardoseală și înapoi. Aceste conexiuni pot avea 3–15 m pe buclă și la o casă cu 8–10 bucle, adaugă încă 60–150 m de tubulaj suplimentar, care trebuie incluse în comandă.

Pentru un apartament mai mic sau o reparație a unei camere este potrivit Tubulaj PEX 17×2, ambalaj 120 m – acoperă o buclă mai mare cu rezerva. Pentru o casă de locuit completă cu cinci până la opt camere este mai economic să comandați Tubulaj PEX 17×2, ambalaj 600 m, unde prețul pe metru liniar este semnificativ mai mic și nu apar resturi inutile din mai multe ambalaje mici, care sunt greu de utilizat.

Dacă proiectul necesită bucle lungi sau camere mai mari (peste 25 m²) și doriți să reduceți numărul de coloane pe distribuitor, consultați Tub PEX 25×2,3, ambalaj 200 m – diametrul mai mare permite bucle de până la 130–150 m la un rezistență hidraulică acceptabilă.

Întrebări frecvente (FAQ)

Pot să leagăn resturile de tub în podea, dacă un singur bobinaj nu este suficient?

Nu. Conexiunile de tub în placa de beton sunt absolut interzise – fiecare conexiune este un loc potențial de fuga, ceea ce ar însemna excavarea completă a pardoselii. Dacă un singur bobinaj nu este suficient, trebuie să proiectați buclele astfel încât fiecare buclă să corespundă unui bobinaj (sau unui segment continuu dintr-un bobinaj mai mare). Singura excepție este dacă conexiunea este accesibilă printr-o gaură de inspecție sau o deschidere de inspecție în pardoseală – dar acest lucru se face aproape niciodată în practica de apartamente.

Care este diferența dintre pasul de 10 cm și 15 cm în practică – merită să densificăm?

Diferența de performanță este semnificativă: la aceeași temperatură de apă de alimentare și aceeași grosime a șapei, pasul de 10 cm oferă un randament specific (W/m²) cu 20–30 % mai mare decât pasul de 15 cm. Acest lucru înseamnă că cu un sistem cu pas de 10 cm puteți încălzi la o temperatură de alimentare mai scăzută – ceea ce este avantajos pentru centralele cu condens și pompele de căldură. Pe de altă parte, pasul de 10 cm necesită cu 50 % mai mult tub decât pasul de 15 cm pe aceeași suprafață. Pentru casele bine izolate, pasul de 15 cm este de obicei suficient, iar pasul de 10 cm îl recomandăm în caz de pierderi termice mari sau pentru surse de temperatură scăzută (pompe de căldură).

Tubul trebuie să fie sub presiune înainte de turnarea betonului?

Da, din două motive. În primul rând, presiunea în sistem (min. 3–4 bari) menține tubul în secțiunea circulară și împiedică comprimarea la turnarea betonului. În al doilea rând, dacă în timpul turnării cineva leagănă tubul (de exemplu, îl calce, îl lovește cu un instrument), scăderea presiunii este imediat vizibilă pe manometru și defecțiunea poate fi localizată și remediată înainte ca betonul să se solidifice. Tubul turnat fără presiune este foarte riscant.

Cât timp așteptați înainte de a porni încălzirea după turnarea betonului?

Pentru șapa de cement minim 21 de zile la o temperatură peste 5 °C, ideal 28 de zile. Pentru șapa anhidridă minim 7 zile la o umiditate a aerului sub 65 %. După această perioadă începe protocolul de încălzire progresivă: prima zi temperatura de alimentare 25 °C timp de 3 zile, apoi în fiecare zi creșterea cu 5 °C până la temperatura maximă proiectată, unde se menține 3–4 zile. Întregul încălzire progresivă durează de obicei 7–14 zile. După finalizarea încălzirii progresive se verifică șanțurile de dilatare în pardoseală (pot să se deschidă ușor) și abia apoi se aplică finisajul final al pardoselii.

Ce faceți dacă buclele vă ies prea lungi și prea scurte pe un singur distribuitor?

Starea ideală este ca toate buclele de pe un singur distribuitor să aibă o lungime similară (abatere de până la 30 %). Dacă nu este posibil (o cameră mare lângă o baie mică), soluția este să dați camerei mari două bucle mai scurte în loc de una lungă, sau pentru buclele foarte scurte (de exemplu, WC, 15–20 m) să folosiți un diametru mai mic de tub sau să adăugați rezistență hidraulică (prin robinet de închidere pe distribuitor). Nu lăsați niciodată o diferență de peste 50 % între bucle fără compensare – un debit inegal este sursa unor probleme despre care vorbim mai mult în articolul Defecțiuni și fuga frecvente în tubul de încălzire în pardoseală.

Este tubul PEX potrivit și pentru reparații cu înălțime limitată a construcției?

Da, dar trebuie să țineți cont că grosimea minimă a șapei peste tub (30 mm) plus diametrul tubului (17 mm la PEX 17×2) dă o grosime minimă a șapei de 47 mm, plus izolația termică (cel puțin 30–50 mm la nivelul intermediar). Grosimea totală a construcției fără finisaj este deci minim 80–100 mm. Pentru reparații, unde acest lucru nu este posibil, există sisteme de montaj uscat (plăci de distribuție din aluminiu fără beton) – acestea au o înălțime totală de 25–40 mm, dar funcționează doar cu o sursă de temperatură foarte scăzută și necesită un tub special cu diametru mai mic. Acestei teme i se acordă și articolul Tub PEX față de tub multiplu: diferențe, avantaje și dezavantaje.

Concluzie

Montarea corectă a tubului de încălzire în pardoseală se bazează pe trei piloni: respectarea pasului recomandat în funcție de scopul camerei, alegerea modelului de amplasare corespunzător formei spațiului și o lungime egală a buclelor pe fiecare distribuitor. Erorile făcute în această fază nu se repară după turnarea șapei – cel mult pot fi compensate parțial prin reglarea debitului, așa că merită să acordați planificării și montării atenție detaliată, nu să le grăbiți din cauza termenului de turnare.

Dacă planificați un proiect concret și nu sunteți siguri asupra pasului, modelului de amplasare sau numărului de bucle, trimiteți-ne planul camerei – vă putem ajuta cu proiectarea.

Aveți întrebare pe această temă?

Nu vă puteți decide sau rezolva o situație concretă în gospodărie? Scrieți-ne – vă putem oferi consultanță.